Autor: Iulia Marin
Profesorul de filosofie Timothy Williamson, de la Universitatea Oxford, a spus marți, la București, că termenul de “post-adevăr” denumește climatul politic și cultural în care oamenilor, mai ales politicienilor, le pasă tot mai puțin dacă ceea ce spun este adevărat.
Invitat la conferința “Despre adevăr și post-adevăr. De ce contează cu adevărat gândirea critică?”, organizată la Ateneul Român, profesorul Williamson a răspuns întrebărilor formulate de fostul ministru al Educației Mircea Dumitru, rector al Universității București și profesor la Facultatea de Filosofie.
Profesorul Timothy Williamson (62 de ani) este considerat unul dintre cei mai importanți filosofi contemporani. A studiat matematică și filosofie la Oxford, iar în 1981 și-a finalizat doctoratul în filosofie.
Printre cele mai renumite lucrări ale sale se numără Identity and Discrimination, Knowledge and its Limits și Modal Logic as Metaphysics.
Aria sa de preocupări include: epistemologia, filosofia limbajului, metafizica și logica.
Despre adevăr și post-adevăr
“Înainte să spun orice despre post-adevăr, aș vrea să vorbesc despre adevăr. E ușor să te gândești la adevăr ca la ceva profund și misterios, cu majusculă – Adevărul –, dar cred că acest gen de adevăr duce la confuzie.
Este important să înțelegi că distincția între adevăr și minciună este simplă. Ideea de adevăr și ideea de neadevăr sunt idei relativ simple, la fel și felul în care le distingem.
De pildă: consiliera lui Donald Trump, Kellyanne Conway, a declarat la un moment dat că a fost un masacru în Bowling Green, Kentucky. Dacă ar fi fost într-adevăr un masacru, ea ar fi spus adevărul. Dacă nu a fost, a spus o minciună.
De fapt, nu a fost niciun masacru, așa că a mințit.
În ce privește post-adevărul, acesta nu e un fel de alternativă a adevărului. Cei care folosesc cuvântul nu vor să spună că adevărul nu există.
Acest cuvânt este menit să denumească un anumit climat cultural și politic în care există mai puțin respect pentru adevăr, în care oamenilor – mai ales politicienilor – le pasă mai puțin de ceea ce spun și dacă ceea ce spun este adevărat. De asemenea, celor care îi ascultă le pasă mai puțin dacă ce spun ei este adevărat sau nu.
Circula, la un moment dat, o anecdotă spusă de fostul majordom al lui Trump: când el le arăta oamenilor unul dintre cluburile sale, îi plăcea să arate spre o faianță pictată și să spună că e opera tânărului Walt Disney. Cineva s-a întrebat dacă este adevărat, iar Trump a răspuns: «Cui îi pasă?».
Desigur, există în continuare apelul la emoție și la credință, dar constatăm o lipsă de respect și o lipsă de interes față de adevăr.
Oamenii nu au o viziune alternativă asupra adevărului, doar că nu le pasă dacă ce li se spune este sau nu adevărat și se gândesc că, probabil, majorității nu îi va păsa.”
Despre adevăr și certitudine
“E o idee răspândită aceea că nu există nicio distincție, de fapt, între ce este adevărat și ce este fals, că putem spune ce este adevărat sau fals în funcție de unghiul din care privim lucrurile.
Aceasta este un soi de idee relativistă, populară printre intelectuali în ultimii 50 de ani. Acest gen de relativism este al oamenilor care știu foarte puține despre logică.
Cred că o anumită confuzie, care este destul de comună în mediile intelectuale unde relativismul este atractiv, este să confunzi adevărul cu certitudinea.
Este ușor de înțeles de ce oamenii fac această confuzie, dar dacă te gândești la diferența între ce nu este adevărat și ce este sigur, poți vedea că trebuie să existe diferențe între adevăr și certitudine, fiindcă există diferențe între non-adevăr și incertitudine.
Dacă spui că «există viață inteligentă în alte galaxii» pare o declarație riscantă, dar dacă spui că «nu e sigur că ar exista viață inteligentă în alte galaxii», atunci e o remarcă evidentă, fiindcă nu am întâlnit vreodată viață inteligentă în alte galaxii. Dacă te gândești la distincția între fals și incert, este o mare diferență.
Dacă simți că nu e nimic sigur, poți ajunge la concluzia că nu e nimic adevărat, ceea ce este greșit. Desigur, este o mare diferență între noțiunea aceasta de adevăr postmodern și post-adevărul din politică.
Intelectualii postmoderni care relativizează adevărul sunt oripilați de atmosfera de post-adevăr în care trăim astăzi.
Evident, sunt mulți factori implicați în crearea acestei atmosfere. Ar fi nedrept să dăm vina pe postmodernism, dar cred că aceste dispute intelectuale abstracte au ecouri în sfera publică.
Iar dacă aceste atitudini apar la profesorii care au rețineri în a le spune elevilor ce este fals, acest gen de atmosferă contribuie la menținerea confuziei.”
Despre cunoaștere și credință
“Cred că până și noțiunile abstracte au repercusiuni politice. Ar trebui să spun ceva despre diferența între cunoaștere și credință: cea mai importantă parte este aceea că o credință poate fi falsă, dar cunoașterea nu poate fi. Cunoașterea are legătură cu adevărul, pe când credința nu are.
Am fost uimit când, la invazia Irakului în 2003, scuza pe care Statele Unite și Marea Britanie au invocat-o pentru a invada această țară a fost existența armelor de distrugere în masă, iar ulterior s-a aflat că nu există așa ceva.
Ca să se apere, premierul de atunci, Tony Blair, a subliniat constant credința lui – nu cunoașterea – cu privire la faptul că acele arme existau.
Chestiunea importantă nu este dacă a crezut că nu există, ci dacă a știut că nu există. Să ai o credință irațională nu este o scuză suficientă pentru a acționa.”
Despre scepticism
“Un alt caz este cel al scepticismului. În epistemologie există ideea că este imposibilă cunoașterea, că nu poți ști niciodată nimic. Întrebarea este dacă sunt în acord cele două: credința și cunoașterea.
Ideea de scepticism conform căruia nimic nu poate fi cunoscut a fost privită ca o atitudine filosofică extremă, dar benignă, poate chiar ajutătoare, pentru că e bine să ai îndoieli, să nu fii dogmatic…
Scepticii din filosofie sunt, de fapt, destul de mândri de scepticismul lor, dar în lumea contemporană acest scepticism capătă un aspect sinistru, când te gândești cu scepticism la schimbarea de climă, de pildă.
E suficient să existe confuzie, fiindcă într-o astfel de atmosferă oamenii simt că le este permis să creadă orice.”
Despre toleranță
“Relativismul moral are prestigiul de a fi filosofia toleranței. Este important de înțeles că totul se bazează pe o eroare de logică, fiindcă relativismul nu spune ce este bine sau rău și, mai ales, nu spune că toleranța este mai bună ca intoleranța. De fapt, un adevărat relativist va privi la fel și toleranța, și intoleranța.
Ideea că trebuie să fim relativiști cu privire la moralitate pentru a tolera credințele și valorile diferite de ale noastre este o confuzie.
Acest gen de conflicte, în care nicio tabără nu poate convinge pe alta, apar și în dezbaterile științifice. Dacă iei o dezbatere între cineva care crede în teoria evoluționistă și un creaționist, cred că putem să credem și în acel caz că nicio tabără nu o va putea convinge pe cealaltă, deci vorbim despre un dezacord care nu poate fi rezolvat.
Presupunând că nu putem fi relativiști și că există un răspuns corect, atunci faptul că avem un dezacord care nu poate fi rezolvat nu e suficient pentru a crede că nu există soluția corectă la această problemă.
Este foarte dificil să vezi pe cineva trăind în acord cu relativismul moral: tot va face judecăți morale în anumite cazuri, iar dacă le face și pretinde că nu sunt adevărate, se contrazice.”
Despre experți și credibilitate
“În timpul campaniei care a precedat Brexit-ul, un faimos politician britanic a fost întrebat dacă poate numi un economist care să poată spune că Brexit ar fi bun pentru economie, iar el a răspuns: «Cred că oamenii din Marea Britanie s-au săturat de acești experți!».
El a crezut că replica lui va rezona cu telespectatorii, iar rezultatele sugerează că a rezonat. Deci, este o atmosferă în care nu mai avem încredere în competență.
Cred că una dintre sursele problemei e reprezentată de încercarea jurnaliștilor de a fi obiectivi, de a avea echilibru. Sunt învățați că trebuie să fie echilibrați. Dacă, de exemplu, ai un expert care îți vorbește despre perspectiva pe care o împărtășesc 99,9% dintre experți, se presupune că jurnalistul trebuie să găsească și opinia contrară, pe care o au 0,1%.
Oamenii reacționează la asta crezând că experții nu se pot pune de acord, așa că vor crede orice le convine.
Mai cred că, pe lângă asta, este o problemă dificilă faptul că cei mai mulți oameni nu au timp să caute dovezile relevante, chiar pe un subiect ca Brexit. Și, chiar dacă ar căuta dovezile, nu au capacitatea de a le analiza.
Oamenii sunt într-o poziție în care nu au șanse realiste de a face o evaluare adecvată a dovezilor. Problema pe care o întâmpină nu este ce spun dovezile, ci în cine să aibă încredere.
Uneori, este vorba despre o judecată socială: cine vine de la cea mai prestigioasă universitate, de exemplu.
Ceva ce se întâmplă frecvent este atunci când oamenii se lasă mai degrabă convinși de calitățile personale ale cuiva.
Am, de exemplu, o fostă studentă care predă filosofie în Pakistan și care adesea se găsește în dezbateri cu talibani educați. Este femeie, are o abordare precaută, are îndoieli, pentru că vede complexitatea lucrurilor, dar oamenii cu care dezbate sunt bărbați, cu o viziune simplă asupra lumii, foarte siguri pe ei. Ei conving audiența.”
Articolul poate fi accesat aici.
