Complexitatea creierului uman nu a încetat niciodată să surpindă orice persoană hotărâtă să îl exploreze, fie că aceasta dispune sau nu de mijloace acreditate.
În altă ordine de idei, aflându-mă în căutare de un astfel de mijloc recunoscut, unanim acceptat la masa oamenilor de ştiinţă de pretutindeni, m-am găsit marți, 14 noiembrie 2017, la Institutul de Cercetări al Universităţii din Bucureşti (IRH-ICUB), luând parte la prelegerea Consciousness and Cognition: An Interdisciplinary Approach, organizată de Dr. Diana Stanciu, membru asociat al Institutului de Cercetări al Universităţii din Bucureşti. Organizatorul evenimentului este întotdeauna responsabil de crearea şi, mai ales, menţinerea unei atmosfere plăcute, care să intrige, să stimuleze conversaţia deschisă, adresarea întrebărilor, responsabilităţi pe care nu le-aş fi putut atribui oricărei alte persoane. Deschisă, zâmbitoare, acaparatoare într-un mod atât de plăcut, încât intervenţiile dumneaei păreau a fi „de acolo”, din acelaşi film, doamna Stanciu Diana a fost o reală încântare.
Personajul principal pe scena prelegerii a fost, totuşi, domnul Dr. Dragoş Cîrneci, actual profesor asociat al Universităţii ,,Spiru Haret” la Facultatea de Psihologie şi Sociologie, fost lector colaborator al Facultăţii de Biologie din Universitatea din Bucureşti. Cercetarea dumnealui se bazează pe reducerea la normal, fie şi pentru cele aproximativ două ore de prezentare, a abstractului, descris într-o manieră interdisciplinară. Ce înseamnă asta? Că avem de-a face cu viziuni adiacente (filosofică şi pshilogică) despre natura şi rolurile creierului înglobate într-o percepţie generală, descrisă din interior spre exterior.
„Şi-acum îmi aduc aminte de…” Îmi aduc aminte sau reconstruiesc o scenă completă din fragmente experimentate deja, cunoscute mie, dar care îşi alterează adevăratul sens în timp, prin povestire repetată? Puteţi ghici răspunul corect numai sesizând dimensiunea acestuia în fraza de mai sus. Omul este o fiinţă care păstrează amintirile prin poveste: avem nevoie de poveşti. În fond şi la urma urmei, ai mai cumpăra un Twix dacă reclama pentru acest produs ar fi sub forma unui filmuleţ de un minut, în care un domn îmbrăcat la patru ace ţi-ar prezenta valoarea nutriţională a batonului de ciocolată, materia primă din care este realizat ambalajul și terminând cu adresa exactă a fabricii unde acesta este produs? Tind să cred că nu.
Să revenim la creierul nostru. Omul este o fiinţă care, deci, reproduce trecutul prin povestire, acest lucru determinând durabilitatea respectivei amintiri în creierul nostru. Putem spune, de fapt, că deţinem un creier social narativ. Bun, şi totuşi ce relevanţă au aceste poveşti? Sunt relevante doar prin natura lor: verbalizarea şi componenta semnatică. Omul povesteşte semenilor un eveniment trecut, prin discuţie. Acest eveniment (firul său narativ, întâmplarea în sine), potrivit unor cercetători americani, va suferi mutaţii de fiecare dată când este reprodus, numărul acestor mutaţii fiind proporţional cu mediatizarea evenimentului: cu cât se scrie mai mult despre un eveniment trăit de tine, cu atât ai tendinţa să îţi schimbi povestea.
Şi…stăm la poveşti toată ziua? Domnul Cîrneci ne explică faptul că procesul cognitiv care duce la reconstruirea unei amintiri (retrospecţie) este aproape similar cu cel de prospecţie, de prezicere a viitorului, sau, mai bine spus, de imaginare a ceea ce se va întâmpla în viitor. Creierul uman este proiectat să îşi imagineze. Prelegerea domnului Cîrneci a fost structurată astfel încât discuţiile să fie libere,într-un cuvânt a fost cât se poate de interactivă, motiv pentru care, fiecare dintre noi a fost rugat/ă să spună ce vede într-un calup de imagini fragmentate, care arătau la prima vedere ca nişte pixeli fără sens. Rezultatul nu a fost neaşteptat: suntem predispuşi la a vedea şi a ne imagina feţe, deoarece vedem feţe toată ziua, indiferent de ceea ce am face.
Creierul nostru își amintește, povestește și își imaginează viitorul. Cu alte cuvinte, el construiește în permanență noi dimensiuni, bazându-se pe constructe deja existente. Rămâne totuși o fascinație incredibilă în mintea mea (apropo, ce e aia?), fascinație care a persistat tot drumul până acasă: o prelegere de două ore, mai mult decât interesantă și interactivă, a putut să înglobeze infinitele conexiuni pe care le realizează cortexul, infinitele posibilități de interpretare spontană, infintele povești cu care ne hrănim involuntar și., poate cel mai important, frumusețea neasămuită a omului în raport cu un univers încă necunoscut.
Articolul este redactat de Mitroi Iris-Ioana, studentă în anul II la Facultatea de Litere, specializarea Comunicare și Relații Publice
